miercuri, 29 martie 2017

Ready Player One - Ernest Cline




Cu câtă înfrigurare am citit Ready Player One! Mi-am luat notițele la recitit pentru a scrie despre romanul lui Ernest Cline, căci recenziile din ultima vreme par să reflecte doar o parte a lecturilor mele, iar eu citesc destul de variat - am în meniu și science-fiction, distopii, fantasy și cărți pentru copii & adolescenți -, dar se pare că reușesc să scriu doar despre cărțile mai „serioase”. N-aș vrea să vă faceți o părere greșită despre mine, așadar voi adăuga la final și câteva rânduri mai personale. :)

Ready Player One mi s-a părut un science-fiction foarte reușit, pe care l-am devorat cu sufletul la gură, chiar dacă n-am fost niciodată un gamer pasionat, și nici nu am vreo afecțiune deosebită pentru cultura anilor 1980. Aflasem de roman dinainte să fie tradus la noi, însă am tot ezitat să-l încep, temându-mă că nu voi rezona cu subiectul. Între timp, m-am lămurit că nu e nevoie de cunoștințe specializate pentru a înțelege ce se întâmplă în cartea asta, care se adresează practic tuturor celor aflați în căutarea unei povești captivante și deconectante din categoria „ușor de citit”, o poveste care este totodată bine scrisă și ținută în frâu, fără goluri în logica narațiunii. Acum pot să înțeleg de ce romanul a avut un asemenea succes, dincolo de publicul țintă - geeks, pasionații jocurilor pe calculator sau cei care și-au trăit adolescența în anii 1980. Anul viitor va apărea și o ecranizare în regia lui Steven Spielberg, pe care de-abia aștept să o urmăresc (sper ca până atunci să mai uit din subiect), pentru că vreau să văd transpuse în imagini toate acele universuri virtuale prin care se plimbă Wade Watts, naratorul și protagonistul romanului.

Wade Watts, un adolescent de 18 ani, trăiește într-o lume distopică, cândva prin anul 2045, când civilizația este în declin, iar lucrurile merg din rău în mai rău. Ernest Cline ne introduce într-o lume care seamănă destul de mult cu previziunile despre viitor pe care le auzim la tot pasul, dar probabil că le luăm prea puțin în serios. Ei, în Ready Player One, toate aceste previziuni s-au îndeplinit și au afectat întreaga planetă, care se luptă cu poluarea și încălzirea globală, criza energetică, o explozie a sărăciei și epidemiilor, extincția plantelor și animalelor, războaie permanente pentru puținele resurse rămase. Oamenii s-au concentrat în marile orașe, unde trăiesc în imense parcuri cu stive de rulote așezate unele peste altele, un fel de blocuri sordide ale viitorului. 

Chiar dacă realitatea este una sumbră, există totuși o alternativă foarte atrăgătoare: rețeaua OASIS, un joc multiplayer online, care a devenit o realitate virtuală utilizată la nivel global. Practic, existența de zi cu zi s-a translatat în acest OASIS, unde copiii merg la școală, adulții au joburi felurite, oamenii se îndrăgostesc și chiar se căsătoresc, fără a fi pus piciorul pe același continent. Amatorii de shopping pot face cumpărături în mall-uri gigantice, se fac tranzacții cu proprietăți imobiliare din pixeli, credincioșii pot vizita Țara Sfântă în excursii virtuale - căci până și religia s-a mutat online, în megabiserici unde se cântă imnuri și se țin predici. OASIS a devenit un nou mod de viață, care a schimbat felul în care oamenii muncesc, se distrează și comunică. Ei își petrec cea mai mare parte a timpului într-un joc video, unde anonimitatea le protejează adevărata identitate, iar un echipament ultramodern face aproape imposibilă distincția dintre lumea virtuală și cea reală. 

(...) se cunoscuseră cu șase ani în urmă, pe când făceau parte amândoi dintr-un grup de asistență OASIS pentru hikikomori, tineri care se retrăseseră din societate și optaseră să trăiască în izolare totală. Hikikomori se încuiau într-o cameră, citeau manga și stăteau toată ziua în OASIS, bazându-se pe familiile lor pentru a le aduce mâncare. În Japonia existaseră hikikomori încă dinainte de începutul secolului, dar numărul lor crescuse enorm după ce începuse vânătoarea oului de Paște al lui Halliday. Milioane de tineri și tinere din toată țara se izolaseră de lume. Uneori copiii aceștia erau numiți „milioanele lipsă”. (pag. 293)

(O paranteză: nu înțeleg de ce acronimul a fost tradus SISAO în română, sună cam ciudat și își pierde logica denumirii originale. Așa că n-o să folosesc acest SISAO în recenzie, ci OASIS.) 

Ernest Cline nu se concentrează foarte mult pe cadrul exterior, care este schițat în linii generale. În schimb, lumea fascinantă din interiorul OASIS este redată în detalii minuțioase, inclusiv modul în care funcționează. Sunt mii de planete concepute cu diverse decoruri, de la cyberpunk la pustiuri apocaliptice infestate de zombies, de la galaxia Star Wars la lumile din World of Warcraft, de la Middle Earth la Discoworld. Fiecare lume are regulile proprii - unele sunt zone pacifiste, altele sunt foarte periculoase, în unele funcționează magia, în altele tehnologia ș.a.m.d. - și este populată de varii personaje cu inteligență artificială, de la oameni și animale la monștri și extratereștri. Și ce e fain e că aceste lumi nu sunt descrise doar în treacăt, căci scriitorul chiar ne poartă în câteva dintre ele.

Povestea începe cu moartea miliardarului James Halliday, un celebru designer de jocuri video care crease OASIS și un excentric obsedat de tot ce ținea de anii 1980 - perioada în care fusese adolescent. Testamentul său este un mesaj video intitulat „Invitația lui Anorak”, prin care miliardarul anunță că averea sa fabuloasă va fi moștenită de prima persoană care va găsi un „ou de Paște”, pe care Halliday l-a ascuns în interiorul OASIS. Desigur, căutarea nu este nici pe departe floare la ureche, ci se dovedește a fi cel mai dificil și complex joc video din istorie, care antrenează copii și adulți deopotrivă, declanșând o fascinație globală legată de cultura pop a anilor 1980. OASIS este imens, cu mii de universuri simulate unde pot fi ascunse indiciile, iar la vânătoare participă și angajații companiei IOI, cel mai mare furnizor de internet al planetei, care pervertesc spiritul competiției și nu se dau în lături de la acte teroriste. Abia după cinci ani de la moartea lui Halliday, un gunter reușește să treacă de primul nivel - iar acela este Wade Watts, protagonistul romanului.

Adolescentul Wade Watts trăiește într-un parc de rulote la marginea orașului Oklahoma, împreună cu mătușa lui, care-l ajută doar pentru a beneficia de cupoanele alimentare. Tatăl lui a fost ucis în timp ce jefuia un magazin, iar mama a murit de o supradoză când băiatul avea doar 11 ani. Wade a crescut practic în OASIS, pe care mama îl folosea pe post de babysitter. În viața reală, este un băiat timid, ciudat, fără încredere în el și lipsit de abilități sociale, pe când în OASIS își face prieteni cu ușurință și nu are probleme să vorbească cu ceilalți. Acolo, nimeni nu știe că e supraponderal, că are acnee și că poartă mereu aceleași haine sărăcăcioase. Wade nu poate concepe viața fără OASIS, un loc magic în care orice este posibil, un refugiu din lumea urâtă și violentă în care s-a născut, un loc unde poate fi curajos, îndrăzneț și sociabil, totul în umbra avatarului său, pe nume Parzival. 

Am cunoscut OASIS de la o vârstă fragedă, pentru că mama îl folosea ca babysitter virtual. (...) Din momentul acela, am fost mai mult sau mai puțin crescut de programele educaționale interactive OASIS, pe care orice puști le putea accesa gratuit. Am petrecut o parte importantă a copilăriei într-o simulare de realitate virtuală a lui Sesame Street, cântând alături de păpuși Muppets prietenoase și jucând jocuri interactive, care m-au învățat să merg, să vorbesc, să adun, să scad, să citesc, să scriu și să partajez. După ce am stăpânit abilitățile acestea, nu mi-a trebuit mult să descopăr că OASIS era de asemenea cea mai mare bibliotecă publică din lume, unde chiar și un puști lefter ca mine avea acces la toate cărțile scrise vreodată, la toate cântecele înregistrate vreodată și la toate filmele, serialele TV, jocurile video și operele de artă create vreodată. Acolo erau adunate și mă așteptau cunoștințele, arta și divertismentele din toată civilizația umană. Însă obținerea accesului la informațiile acelea s-a dovedit a fi o binecuvântare cu două fețe. (pag. 22)

OASIS îl ține pe Wade pe linia de plutire, iar goana după oul de Paște îi oferă un scop și un motiv de a se trezi dimineața. Adolescentul îl divinizează pe Halliday, un zeu printre geeks, iar Biblia lui a devenit Almanahul lui Anorak, o colecție de însemnări din jurnalul lui Halliday, cu mii de referințe la cărțile, filmele, cântecele, benzile desenate și programele TV preferate ale miliardarului. Wade citise toate romanele scriitorilor săi preferați, urmărise fiecare film menționat în Almanah (pe unele le știa chiar pe de rost), devorase „Sfintele trilogii” (Star Wars, Lord of the Rings, The Matrix, Mad Max, Back to the Future, Indiana Jones), studiase Monty Python, ascultase și memorase mii de piese apărute în anii 80, jucase toate jocurile până când le-a stăpânit la perfecție. Wade Watts este o enciclopedie ambulantă, căci „ați fi surprinși cât de multă documentare poți face când nu ai deloc viață socială. Douăsprezece ore pe zi, șapte zile pe săptămână înseamnă mult timp pentru studiu.”

Adolescentul are o ascunzătoare secretă într-o movilă uriașă de mașini și camioane abandonate, unde merge la școală, își face temele, urmărește filme, se joacă și ține ascunse cele mai prețioase lucruri pe care le posedă: consola OASIS, vizorul și mănușile heptice. Cum adică „merge la școală”? În lumea lui Wade Watts, orice elev cu note de trecere poate avea acces la educație în mod gratuit, în școlile virtuale de pe planeta Ludus - localizată în interiorul OASIS, desigur. Chestia asta mi s-a părut ceva extraordinar și mi-a stârnit din nou întrebări despre rolul pe care internetul și, în general, interacțiunea virtuală îl poate juca în viața unui om. 

Vedem internetul ca pe ceva nociv pentru educația copiilor și, în general, pentru viața noastră socială, cu toate că are și părțile lui bune, care nu pot fi tăgăduite. Deși planeta reprezintă încă un spațiu locuibil, unde - în multe țări - mai poți umbla noaptea pe străzi fără să te atace cineva, adulții preferă să-și petreacă o mare parte a timpului în fața calculatorului sau a televizorului, închiși de bunăvoie într-o lume virtuală. E cel mai la îndemână refugiu din fața unei realități banale sau nesatisfăcătoare, poate chiar dureroase, în care poți uita de probleme, frustrări și lipsuri în schimbul unui preț modic pentru un abonament internet-tv. Până și cărțile pot fi considerate o metodă de escapism, dar, cum prea puțină lume își petrece timpul citind, nu cred că lectura reprezintă o piedică reală pentru a ne „trăi” viața. În ciuda situației la nivel mondial, care nu este deloc optimistă, lumea în care trăim acum nu este un loc cu adevărat îngrozitor - nu suntem în război, avem ce mânca, ne putem permite mașini, combustibil, călătorii -, așadar nu avem motive serioase pentru a evita realitatea. Dar pentru personajele din Ready Player One, lumea virtuală pare chiar o binecuvântare, deși rămâne întrebarea: se poate spune că trăiesc cu adevărat, chiar dacă OASIS le oferă o variantă infinit mai bună a lumii în care-și petrec orele, zilele, anii? 

- Eu am creat OASIS pentru că nu m-am simțit niciodată în largul meu în lumea reală. N-am știut cum să mă conectez cu oamenii de acolo. Mi-a fost frică de ei, toată viața. Până în clipa când am știut că voi muri. Atunci am înțeles că oricât de terifiantă și dureroasă poate fi realitatea, ea este de asemenea unicul loc în care poți găsi adevărata fericire. Pentru că realitatea este reală. Înțelegi?
- Da, am spus. Cred că da.

- Bun, a zis el și mi-a făcut cu ochiul. Să nu comiți aceeași greșeală ca mine. Să nu te ascunzi aici pe vecie. (pag. 437)

Ce mi s-a părut nemaipomenit este faptul că, în lumea imaginată de Ernest Cline, educația a găsit o formă (aproape) ideală. Școlile nu necesită cheltuieli de construcție, profesorii nu-și pierd timpul cu disciplinarea, ba îi pot duce pe elevi în călătorii virtuale la Luvru, la mormintele egiptene, pe Jupiter sau chiar în interiorul inimii umane. Elevii au acces la o bibliotecă cu mii de volume, iar pe domeniul școlii simularea nu îngăduie violența, astfel încât hărțuirea, umilirea, agresiunile sunt de domeniul trecutului. Desigur, totul este posibil prin susținerea financiară a unei fundații create de Halliday. 

Ceea ce am scris până acum este doar o introducere în universul real și virtual al lui Wade Watts, căci romanul cuprinde infinit mai multe detalii, plus că acțiunea abia începe, iar despre asta nu voi povesti nimic. Va reuși Wade să găsească oul lui Halliday? Va afla cine se ascunde în spatele avatarurilor Aech - prietenul lui cel mai bun, un faimos combatant în ligile Deathmatch și Capture the Flag - și Art3mis, bloggeriță și războinică, pentru care are un cyber-crush? Wade va trece printr-o mulțime de încercări, care îl vor schimba, iar pe cititor îl așteaptă o călătorie plină de suspans și răsturnări de situație, într-un joc video experimentat prin lectură - iată că am trăit s-o văd și pe-asta.

AA 241:87 - Aș susține că masturbarea este cea mai importantă adaptare a animalului om. Însăși piatra de boltă a civilizației noastre tehnologice. Mâinile noastre au evoluat pentru a ține scule, perfect - inclusiv propria noastră sculă. Filozofii, inventatori și savanții sunt de obicei un soi de geek, iar aceștia au mai multe dificultăți decât oricine în a întreține relații sexuale. Fără supapa de eliberare sexuală încorporată pe care o asigură masturbarea, este îndoielnic că primii oameni ar fi stăpânit vreodată secretele focului sau că ar fi descoperit roata. Și puteți pune prinsoare că Galileo, Newton și Einstein nu și-ar fi făcut niciodată descoperirile dacă n-ar fi fost mai întâi în stare să-și limpezească mințile după ce o luaseră în mână* (sau „zburaseră câțiva protoni din bătrânul atom de hidrogen”). Același lucru este valabil și pentru Marie Curie. Puteți fi siguri că înainte să fi descoperit radiul, ea a descoperit bobița din păstaie.**

Nu era una dintre teoriile cele mai populare ale lui Halliday, dar mie îmi plăcea. (pag. 235-6)

(Și originalul, pentru că frazele mi se par mai amuzante în engleză: 
*Galileo, Newton, and Einstein never would have made their discoveries if they hadn’t first been able to clear their heads by slapping the salami.
**Before she discovered radium, you can be certain she first discovered the little man in the canoe.)

Nemira, 2016, 448 pag.,
trad. Mihai Dan Pavelescu
Nu mai sunt un gamer pasionat, dar a fost o perioadă în care eram obsedată de shootere - Counter Strike și Unreal, în special -, și-mi amintesc primele jocuri video din copilărie, care veneau pe dischetă și mi se păreau ceva nemaipomenit, chiar dacă aveau o grafică extrem de simplă (eu nu mai țineam minte, dar frate-meu și-a amintit de Dizzy, unul dintre jocuri, pe care-l puneam pe o consolă HC 2000 conectată la televizor. Frate-meu a ținut morțiș să-mi amintească că jucam și Solitare și Minesweeper). Jocurile de strategie nu m-au atras niciodată, le preferam pe cele cu împușcături, dar și pe cele adventure-quest, cum e Grim Fandango. Sinceră să fiu, m-aș juca și acum, doar că momentan nu mai am nimic instalat, și parcă văd că puținul timp pentru lectură se va duce pe apa sâmbetei dacă mă reapuc de jocurile astea, care sunt tare addictive. 

Țin minte și acum o seară de iarnă în care m-am apucat să joc Unreal - stăteam la soacră-mea atunci, într-o casă veche -, lumea exterioară s-a evaporat și pur și simplu am uitat să închid focul în sobă, astfel că în cameră se făcuse cumplit de cald, și abia când a intrat soacra și a urlat la mine am revenit și eu cu picioarele pe pământ, realizând că eram roșie ca un rac. Eh, ce vremuri! Ultima „obsesie” a fost Gardens of Time, pe Facebook, din cauza căruia îmi imploram prietenele să-și deschidă cont, pentru a obține niște patine sau decorațiuni pe care mi le doream cu disperare. Reamenajam periodic grădina, plus că-mi plăceau planșele de joc, o îngrămădeală de obiecte în care trebuia să găsești ceva anume (se numesc hidden object game). Am intrat recent, grădina nu mai există. Recunosc că mi-ar fi plăcut să o pot vizita din când în când, dar e mai bine așa, pentru că m-am desprins foarte greu de jocul ăsta, a fost ceva similar cu o dezintoxicare (la scară mai mică, desigur). 

Un interviu cu Ernest Cline aici, în dialog cu Ana Nicolau. Am găsit și un document cu o parte din termenii folosiți în roman. Și fan art aici



4 comentarii:

  1. Si eu o citesc, am zis!!!
    Dar ce pacat ca nu au pastrat OASIS, se pierde imens din farmec!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ei, ia să te văd, că la SF-uri nu prea te bagi. :))
      Probabil că există o explicație pentru faptul că OASIS a devenit SISAO în ediția românească (bine, e OASIS în oglindă, dar tot sună aiurea, pe mine mă duce cu gândul la Sfântul Sisoe), aș vrea s-o aflu, chiar sunt curioasă.

      Ștergere
    2. Probabil au tradus mot a mot și așa le-a ieșit acronimul?

      Ștergere
    3. Nu știu dacă ăsta o fi motivul, mai ales că alte cuvinte au fost păstrate în engleză. Momentan am împrumutat cartea, așa că nu pot să verific din nou.

      Ștergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...