miercuri, 28 mai 2014

Frumoasele adormite - Yasunari Kawabata



Prețuiesc romanele ale căror subiecte mi-au rămas imprimate în memorie. O parte din cele pe care le-am citit au fost plăcute, însă au fost uitate destul de repede. Cărțile care mă învață și mă modelează sunt cele mai valoroase, desigur; însă păstrez un loc special pentru cele pe care mi le amintesc. Frumoasele adormite este una dintre acestea și, întâmplător sau nu, ea vorbește, printre altele, despre memorie. De asemenea, vorbește despre teama de moarte și dorința de a prelungi existența prin elixirul tinereții; despre găsirea liniștii și reconcilierea cu propria viață; despre regrete și dorințe neîmplinite deplânse la picioarele unor preotese păgâne dintr-un templu al somnului.
Din vechime se vorbește de bătrâni care au făcut leac pentu viață lungă și tinerețe fără bătrânețe din aroma trupului fetelor tinere. (pag. 96) 

sâmbătă, 24 mai 2014

Hotel Iris - Yōko Ogawa



Îmi place felul în care scrie Yōko Ogawa și subiectele pe care și le alege. Stilul ei este simplu, curat, lipsit de zorzoane literare și înțelesuri opace. Subiectele, prea puțin sau deloc legate de Japonia, au un aer de universalitate - întâmplările și personajele pot aparține oricărui loc. Înainte de a citi Hotel Iris, trecusem prin alte două cărți ale autoarei - The Housekeeper and the Professor și The Diving Pool: Three Novellas. Ultima mi-a plăcut cel mai mult, ba chiar pot spune că aceste nuvele sunt printre cele mai bune pe care le-am citit până acum. 

Din păcate, editura a ales să o publice pe Yōko Ogawa, pentru prima oară în România, cu acest mini-roman care nu va fi pe gustul tuturor. Până și eu, deși îmi place scriitoarea și încerc să am o minte cât mai deschisă când vine vorba de literatură, am digerat cu greu scenele sadomasochiste în care eroina este umilită și chinuită (mai bine zis, torturată). Însă nu mă îndoiesc că aceste scene sunt infinit mai bine scrise decât în altă carte „celebră” în tonuri de gri (pe care nu am de gând să o citesc vreodată).

miercuri, 21 mai 2014

Kostandin și Doruntina (aka The Ghost Rider) - Ismail Kadaré




Nuvela lui Ismail Kadaré a deschis o fereastră spre o lume despre care nu știam mare lucru (câți dintre noi cunoaștem ceva, orice, despre istoria sau identitatea Albaniei?). La început, povestea pare a fi un soi de istorisire gotică cu nuanță polițistă, dar, pe măsură ce am înaintat în lectură, am înțeles că implicațiile merg mult mai adânc, căci scriitorul împletește mitul și realitatea într-o istorisire captivantă despre poporul albanez și tradițiile acestuia.

Kadare a luat ca punct de pornire o binecunoscută baladă albaneză, Kostandin și Doruntina (care este cântată la nunți chiar și în prezent), mergând pe firul poveștii până la originile învăluite în legendă, pe care le-a rescris și le-a îmbogățit cu un context istoric și religios, conferindu-i astfel o notă de autenticitate.

duminică, 18 mai 2014

Morarul care urla la lună - Arto Paasilinna



Iată un roman minunat pe care l-am citit cu mare plăcere și a doua oară. Am resimțit aceeași emoție, m-am întristat și m-am amuzat citind din nou aventurile morarului Huttunen, respins de societate din cauza firii lui ciudate și a felului radical în care tratează prostia și răutatea semenilor săi. Morarul care urla la lună este o poveste înduioșătoare despre lipsa de toleranță a oamenilor, despre libertate și imposibilitatea de a o obține.

Personajul lui Gunnar Huttunen este unul memorabil - de câte ori ați întâlnit în literatură (sau în realitate) un morar care să urle la lună? Cu toate că este un pic nebun, având și tendințe violente și piromane, este imposibil să nu-l îndrăgești pe Huttunen, un erou atipic, parcă descins dintr-o saga islandeză. Iar Arto Paasilinna, cu mult umor și ironie fină, își supune personajul la tot felul de încercări care mi-au trezit câteva accese de revoltă, nu prea diferite de cele ale hulitului morar.

joi, 15 mai 2014

Un motan pe nume Bob - James Bowen



Un motan pe nume Bob este o poveste adevărată, care va încălzi inimile iubitorilor de animale și le va stoarce câteva lacrimi doamnelor cu predilecție pentru pisici. Această autobiografie este un caz special: deși este scrisă destul de prost, povestea merită citită și cunoscută, pentru că nu ai cum să rămâi indiferent aflând aventurile prin care trec Bob și stăpânul său. Cei de la editură au avut o idee bună încadrând cartea la categoria Junior, pentru că cititorii adulți vor găsi destule motive pentru a strâmba din nas - narațiunea este repetitivă, diluată, pe alocuri plictisitoare. Însă pentru cei care pot distila esența, lectura acestei cărți nu va fi o pierdere de vreme. 

Mai mult decât celebrul motan roșcat, pe mine m-a interesat povestea tânărului londonez, care, deși provine dintr-o familie înstărită, a ajuns să doarmă pe străzi și să fie dependent de heroină. Am aflat destule lucruri interesante despre viața oamenilor străzii din Londra, precum și despre mentalitatea londonezilor, informații care-mi prind bine, mai ales că, peste o săptămână, mă îndrept și eu într-acolo. Poate am noroc și-i întâlnesc pe James și pe Bob, așa că țineți-mi pumnii - revin cu o poză dacă voi da de ei. :) 

luni, 12 mai 2014

Asasinul orb - Margaret Atwood



Uneori înțelepciunea vine mult prea târziu, când noi nu mai avem ce face cu ea, pentru că faptele au fost deja comise, consecințele și-au urmat cursul, iar noi am rămas să privim cum tăvălugul timpului își continuă parcursul, înțelepți dar neputincioși, pentru că ceea ce a fost făcut nu mai poate fi îndreptat. Iar la finalul vieții, tristețea și lacrimile nu mai folosesc la nimic, pentru că doar cei tineri au privilegiul de a fi consolați și salvați. Rămâne însă confesiunea, în speranța că vom fi înțeleși și iertați.

O construcție impresionantă desfășurată pe aproape 700 de pagini, Asasinul orb este o poveste în poveste, cu câteva artificii care o încadrează în curentul postmodernismului. Titlul poate induce în eroare - nu avem de-a face cu un roman polițist, ci cu povestea unei familii canadiene, o adevărată saga din care mai lipsesc doar aspectele mitologice. Avem regrete, secrete și destine ruinate de alegeri proaste, vieți triste și neîmplinite care s-au pierdut inutil, căci - spune Atwood - orice viață e o groapă de gunoi chiar și atunci când este trăită, dar mai ales după moarte

vineri, 9 mai 2014

Eseu despre orbire - José Saramago



Nu am mai întâlnit de multă vreme o poveste atât de dură și răscolitoare, însă atât de bine ancorată în realitatea umanității, încât ar trebui citită de toată lumea. E drept că este nevoie de un stomac tare pentru a face față abjecției în care se scufundă o lume ce și-a pierdut vederea, cu oameni ce se dezumanizează treptat, pe măsură ce beneficiile civilizației se pierd, iar ei sunt nevoiți să supraviețuiască într-o societate a orbilor, în care noile reguli de conviețuire abia încep să se scrie.

Saramago își justifică omniprezența de povestitor prin faptul că nici la facerea lumii nu a asistat nimeni și, cu toate acestea, toată lumea știe ce s-a petrecut atunci. O poveste la fel de ipotetică precum geneza, orbirea cu care scriitorul testează limita intimă a personajelor sale nu este, totuși, o absurditate. Dacă răul-alb ar lovi într-o zi, iar noi am fi învăluiți de ceața lăptoasă a orbirii, scenariul imaginat de Saramago nu ar fi departe de adevăr. Lectura acestui roman este ca o privire aruncată direct în miezul putred al naturii umane, căci noi toți suntem orbi dinainte de a fi orbit, văzând fără a înțelege. Ochii noștri sunt doar geamuri transparente prin care privim lumea, când, de fapt, ar trebui să fie și oglinzi prin care să putem privi în interior.

marți, 6 mai 2014

Venea din timpul diez – Bogdan Suceavă



Încurcate mai sunt căile literaturii, pentru că am auzit de Venea din timpul diez abia când o amică cipriotă mi-a arătat teancul ei de cărți, iar printre titlurile în limba engleză se regăsea și numele unui autor ce nu putea fi decât român. Așa am ajuns eu, prin învăluire, să citesc romanul lui Bogdan Suceavă, un scriitor născut în Muntenia, al cărui nume are rezonanțe moldovenești, și care, între timp, a fost adoptat de americani, cărora le predă matematică. Am mai pierdut un om valoros, deși nu este pierdut în întregime, atâta timp cât continuă să scrie în limba maternă. 

Oare am citit acest roman prea târziu? Se pare că nu, pentru că realitatea pe care o încapsulează se repetă, cu mișcări ciclice, chiar și în prezent. O satiră tragi-comică și exhaustivă a perioadei post-decembriste, Venea din timpul diez duce la extrem confuzia anilor de libertate subită, în care oamenii se comportă asemenea unor oi scăpate din țarc, neștiind încotro s-o apuce, dar, mânați de spiritul de turmă, se adună laolaltă, polarizați de o idee ce se deghizează în scop, oricât de multă absurditate s-ar afla în spatele acesteia.

vineri, 2 mai 2014

Miramar - Naghib Mahfuz



Un roman interesant prin prisma subiectului și a vocii auctoriale, Miramar zugrăvește un tablou în tușe rapide al Egiptului anilor 1960, în care se resimt din plin ecourile revoluției de la 1952. Însă romanul nu ține locul unei lecții de istorie (nici n-ar putea, pentru că faptele sunt amintite în treacăt, fără a intra în detalii), fiind mai degrabă o portretizare a mentalităților reprezentative pentru societatea egipteană a acelor ani. Prin personajele sale, Naghib Mahfuz aduce laolaltă câteva clase sociale ce corespund diverselor tipologii - lași și eroi, ipocriți și entuziaști, intelectuali și țărani, adepți ai revoluției și dușmani ai ei.

Cinci bărbați se întâlnesc la pensiunea Miramar din Alexandria, condusă de grecoaica Mariana - o femeie odinioară frumoasă, care, asemenea clădirii, a cunoscut și vremuri mai bune. Personalități și opinii se ciocnesc discordant, iar la disensiunile de natură politică și socială se adaugă relaționarea cu tânăra țărancă fugită de acasă, care și-a găsit adăpost și loc de muncă la pensiune. 
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...