Muzici şi faze - Ovidiu Verdeş

duminică, 31 august 2014


Romanul Muzici şi faze a fost ca o gură de aer proaspăt. Nu știu cum a reușit un Ovidiu Verdeş de 37 de ani să intre în pielea unui adolescent de vreo 15 ani, dar a făcut-o foarte credibil. Pe parcursul întregului roman, chiar am avut senzația că îl aud vorbind pe protagonistul Tinuț - vorbind, nu scriind, pentru că limbajul lui este eminamente oral și auditiv, ca și cum aș fi stat cu băiatul ăsta la taclale pe o bancă, iar el mi-ar fi povestit pe nerăsuflate ce i s-a mai întâmplat în ultima vreme. Nu știu cât de personal este acest roman și în ce măsură este Tinuț un alter-ego al scriitorului (într-un interviu, acesta spune că, în realitate, era foarte diferit de personajul său, fiind mai degrabă interiorizat și „livresc”), dar, una peste alta, Ovidiu Verdeş ne-a dat un roman al adolescenței în comunism extrem de savuros, veridic și amuzant.
12

Pe când eram o operă de artă – Eric-Emmanuel Schmitt

vineri, 29 august 2014

recenzie carte Pe când eram o operă de artă, de Eric-Emmanuel Schmitt

► „Pe când eram o operă de artă”, de Eric-Emmanuel Schmitt ◄
Ed. Humanitas Fiction, 2011, 221 pag. | Traducere: Marieva Cătălina Ionescu
Titlul original: „Lorsque j'étais une œuvre d'art”, 2002 | Țara: Franța


Trebuie să mărturisesc că m-am apropiat de Eric-Emmanuel Schmitt cu o oarecare neîncredere. Scurtimea romanelor sale, frecvența cu care a fost tradus și popularitatea de care autorul se bucură la noi m-au determinat să-l privesc cu îndoială. Însă curiozitatea a învins în cele din urmă, astfel că am ales cea mai groasă carte pe care am putut-o găsi, a cărei prezentare suna destul de promițător. Ei, și am descoperit, cu surprindere, un scriitor inteligent, cu un stil plăcut, fluid, iar de poveste nu mai zic... Am citit prima jumătate a cărții pe nerăsuflate, captivată de întorsăturile de situație și de aspectele gândite în cel mai mic detaliu, care nu m-au lăsat să am vreo umbră de neîncredere sau de plictiseală. Ulterior, după ce m-am obișnuit cu ineditul situației, intensitatea poveștii a mai scăzut, însă, per total, „Pe când eram o operă de artă” mi s-a părut o lectură foarte bună din categoria cărților ușoare.

Nu știu cum aș putea vorbi despre acest roman fără a intra în detalii și fără a-i divulga subiectul – și tocmai asta încerc să evit, pentru că merită să începeți povestea lui Adam, protagonistul cărții, fără a ști mare lucru despre ceea ce urmează să se întâmple. Dacă nu vă plac spoilerele, ar fi bine să evitați și textul din interiorul ultimei coperte; eu am avut norocul să nu-l observ, astfel că, în întregime neștiutoare, m-am avântat în lectura plină de surprize – căci „Pe când eram o operă de artă” este ca o cutie fermecată din care ies, parcă la nesfârșit, lucruri neașteptate.
3

Mărturisirea lui Lúcio - Mário de Sá-Carneiro

marți, 26 august 2014



Uneori, scurtimea unei cărți ascunde o forță concentrată până la punctul de rupere, iar cititorul trebuie să îi mulțumească autorului pentru că l-a eliberat la timp din îmbrățișarea hipnotică a prozei sale. Altfel, lectura ar fi devenit sufocantă, iar coborârea pe panta nebuniei - alături de personajul principal - s-ar fi transformat într-o povară de neîndurat. Mărturisirea lui Lúcio are o intensitate și un aer maladiv care stârnesc teamă, dar exercită, în același timp, o fascinație de netăgăduit. Profunzimea gândurilor lui Mário de Sá-Carneiro, luciditatea cu care își diseacă sufletul și ostentația cu care își expune cotloanele ascunse ale spiritului său chinuit, toate acestea au creat în interiorul meu un amestec de atracție și repulsie, stârnindu-mi totodată recunoașterea superficialității propriilor trăiri.
12

Elogiu femeilor mature - Stephen Vizinczey

duminică, 24 august 2014


Auzisem de acestă carte de mai multă vreme, înainte de a descoperi, cu surprindere, că Elogiu femeilor mature a fost tradusă și la noi. Cu un subtitlu intitulat „Amintirile amoroase ale lui András Vajda”, acest roman semi-autobiografic este adresat bărbaților tineri și dedicat femeilor mature, în încercarea de a restabili legătura pierdută dintre ei, care odinioară avea strălucirea perfecțiunii. Stephen Vizinczey, prin alter-ego-ul său András Vajda, ne poartă prin existența sa plină de evenimente, de la copilăria idilică petrecută în Ungaria la experiența războiului și a revoluției, iar mai apoi la viața de refugiat în Canada. Un afemeiat „caritabil”, scriitorul condimentează din plin povestea vieții lui András cu relatări ale diverselor idile amoroase, făcându-ne părtași la dilemele, frustrările și revelațiile sale, care de mult ori îmbracă o formă filozofică.
0

O săptămână în care nu voi mai scrie

duminică, 17 august 2014

11

Generalul armatei moarte - Ismail Kadaré

miercuri, 13 august 2014


M-am ales cu acest roman în urma unei vizite la bibliotecă, unde nu am găsit ceea ce căutam, iar mâna mea s-a îndreptat instinctiv spre această carte pe care mi-o doream de mai multă vreme, și iată cum, circular și previzibil, am ajuns din nou să-l citesc pe Ismail Kadaré, a cărui Albanie saturată de mituri și moarte a ajuns să mă obsedeze. În încercarea de a demitologiza Albania, de a-i scoate în evidență, cu o aparentă ostentație și asprime, tarele, obsesiile, latura barbară și caracterul războinic al locuitorilor săi, scriitorul a reușit doar să sporească misterul și puterea de atracție a acestei țări, așa cum o ușă închisă atrage irezistibil, în ciuda avertismentelor și a pericolelor ce pândesc de cealaltă parte. 

Alături de generalul fără nume, am cutreierat munții învăluiți în neguri ai Albaniei, câmpiile înnecate în noroaie și țărmul Adriaticii cu buncărele în ruină, care îi dau țării zărite de pe mare un aer de fortăreață. În acest roman am întrevăzut, mult mai intens decât în orice altă carte a scriitorului, Albania cea misterioasă, cea amenințătoare, cea sumbră și neprimitoare, în care oamenii par desprinși din decorul unei tragedii antice. Sub influența cuvintelor lui Kadare (care, în traducerea excelentă a lui Marius Dobrescu, au păstrat o poezie și un ritm încântător), această țară prea puțin cunoscută a căpătat contur și suflare, devenind un organism viu, palpabil, pe care am început să îl privesc cu un amestec de teamă și fascinație.
12

Omul în căutarea sensului vieții – Viktor E. Frankl

duminică, 10 august 2014


recenzie carte Omul în căutarea sensului vieții de Viktor E. Frankl

► „Omul în căutarea sensului vieții”, de Viktor E. Frankl ◄
Ed. Meteor Press, 2009, 176 pag. | Traducere: Silvian Guranda
Titlul original: „…trotzdem Ja zum Leben sagen: Ein Psychologe erlebt das Konzentrationslager”, 1946| Țara: Austria


Când le-am spus prietenilor mei că citesc această carte, unii m-au privit cu reticență și alții au rămas surprinși, pentru că titlurile cu conotație motivațională sau self-help nu prea intră în lista mea de lecturi. Le-am explicat că „Omul în căutarea sensului vieții” nu se încadrează în categoria aia, privită de mulți cu neîncredere, ci este povestea adevărată a unui psihiatru care a supraviețuit Holocaustului și a fundamentat propria teorie psihoterapeutică. Cei trei ani de viață inumană în lagărele naziste au condus la credința lui Viktor Frankl că omul poate găsi un sens chiar și în cele mai înjositoare și chinuitoare condiții de existență – cu alte cuvinte, că și suferința are un sens.

„Omul în căutarea sensului vieții” este o carte aparte, un amestec de mărturie, filozofie și știință. Poate că lectura ei nu-l va face pe cititor mai fericit, nu îi va schimba radical mentalitatea și nici nu îi va da rețete instant de îmbunătățire a vieții, în schimb îl poate determina să-și reexamineze principiile și atitudinile. Autorul spune la un moment dat că omului i se poate lua totul, mai puțin libertatea de a-și alege propriul comportament într-un anumit set de împrejurări. Greutățile vieții trebuie privite ca un test al tăriei lăuntrice și al capacității de a înfrunta prezentul fără a ne refugia în trecut (deși „a fi fost este un fel de a ființa și, probabil, cel mai sigur”, spune Frankl) și fără a evada din prezent prin sinucidere. Din câte am aflat, se pare că logoterapia l-a sprijinit pe Silvian Guranda, traducătorul acestei cărți, în lupta cu o boală teribilă.
7

Zazie în metrou - Raymond Queneau

marți, 5 august 2014


Nu știu când s-a terminat acest roman hilar și bizar, pentru că m-am trezit deodată la final și m-am simțit cumva părăsită, lipsită așa, dintr-o dată, de compania gălăgioasă și teribil de amuzantă a personajelor, care alcătuiesc un fel de circ de mahala pariziană cu un repertoriu generos de glume proaste, cuvinte greșite și emanații filozofice. Zazie în metrou este o minunăție - scrisă parcă la mișto de eruditul Raymond Queneau, aduce a exercițiu lingvistic făcut în glumă (din categoria „să vedem până unde putem merge”), din simpla plăcere de a lua peste picior limba corectă și scorțoasă, manierele rigide și afectate, dar și spoiala de oraș cultural a Parisulului. Scriitorul ne introduce direct în atmosfera colocvială a romanului prin cuvântul de început, Dundeputeașa (în franceză este "Doukipudonktan", adică "D'où qu'ils puent donc tant?"), iar acesta este doar un exemplu al limbajului colorat și savuros cu care Raymond Queneau își delectează cititorii.
13

Viața mea printre cărți (II)

vineri, 1 august 2014

Unul dintre locurile mele preferate de citit este la malul mării – pe șezlong, nisip sau rogojină, nu contează –, iar anul ăsta am mai testat încă o variantă: cititul pe scaun la malul mării, la orele de seară când plaja este mai puțin umblată. Desigur, un scaun este mai greu de găsit (eu am avut noroc cu un bar din apropiere), dar trebuie să mă credeți că experiența este grozavă, mai ales dacă soarele apune undeva prin apropiere. Nu mi-a trecut prin cap să-l rog pe C. să imortalizeze întreaga scenă (adică pe mine citind pe un scaun la malul mării), de obicei eu sunt cea care îi fotografiază pe alții, așa că rămân de obicei nepozată.

Lectură la malul mării
Nu știu dacă se observă, dar chiar stau pe scaun!

Biblioteca mea este un fel de gaură neagră, pentru că tot ce intră acolo dispare din raza mea vizuală pentru un timp nedefinit. Din câte am observat, cele mai puține cărți citite sunt chiar cele din bibliotecă, deși aproape că am leșinat de plăcere atunci când le-am cumpărat. Concluziile: 1. ar trebuie să nu mai împrumut nimic; 2. ar trebui să nu mai cumpăr nimic; 3. primele două concluzii nu sunt fezabile. Totuși, vara asta am recurs la un exercițiu de abstinență pe care am reușit să-l urmez până acum – mai precis, ignorarea oricărei promoții și a oricărei dorințe urgente măcar până la toamnă, când știu că nu voi putea rezista târgului Kilipirim.
19
Un produs Blogger.