Gustul, mirosul şi amintirea - Anamaria Smigelschi

joi, 20 februarie 2014


Am avut parte de o supriză nemaipomenită cu acest volum (cu care Booktopia și librăriile Humanitas mi-au aranjat un blind date pe 14 februarie), pentru că nu auzisem nici de scriitoare, nici de carte. M-am şi speriat un pic citind cuvintele lui Andrei Pleșu de pe ultima copertă, din care am aflat că Anamaria Smigelschi este plastician, ceea ce m-a dus imediat cu gândul la "chirurg plastician", și trebuie să recunosc că memoriile unei vedete autohtone nu prea-mi trezeau interesul. Dar, frunzărind cartea, mi-a venit inima la loc: autoarea este, de fapt, artist plastic-grafician, iar primele paragrafe au fost de ajuns pentru a-mi spulbera reticența. 

Căutând mai multe informații despre artista-scriitoare, am aflat, cu mare surprindere, că Anamaria Smigelschi este cea care a creat poveștile cu Luna Betiluna și Dora Minodora, păpușile surori care m-au fascinat în copilărie (cartea mai există pe undeva, prin biblioteca părinților, dar numele autoarei îl uitasem între timp). Eh, păi altfel stă treaba în acest caz! Recunosc, însă, că nu este bine să acumulez prejudecăți - poate că și amintirile unui chirurg plastician ar fi fost la fel de captivante și demne de citit, dar iată că, de această dată, am scăpat la mustață.
14

L'analphabète: récit autobiographique (Analfabeta) - Ágota Kristof

duminică, 16 februarie 2014


Cum ar fi arătat viaţa mea dacă nu mi-aş fi părăsit ţara? Mai dură, mai săracă, mă gândesc, dar şi mai puţin solitară, mai puţin sfâşiată, fericită probabil. Faptul de care sunt sigură, însă, este că aş fi scris, oriunde aş fi fost şi indiferent în ce limbă.*

*Am încercat să traduc toate citatele din această recenzie cât mai aproape de originalul în limba franceză.

A fost o întâmplare fortuită faptul că am citit prima carte în limba franceză - după multă vreme de când am studiat-o la şcoală - alegând tocmai memoriile Ágotei Kristof, în care ea îşi mărturiseşte, atât de modest, condiţia de analfabetă. M-am legat astfel, în mod simbolic, de această scriitoare despre care am spus, în recenzia la Trilogia gemenilor, că a trăit un război, dar îşi scrie romanele ca şi cum ar fi desprinse din vise - fapt care poate explica surpriza mea când am întâlnit următoarele fraze în L'analphabèteCeea ce este straniu, sunt puţinele amintiri pe care le-am păstrat din acea perioadă. Este ca şi cum totul s-ar fi întâmplat într-un vis, sau poate într-o altă viaţă. 
0

Inimă atât de albă - Javier Marías

marți, 11 februarie 2014


Nu ştiu cum pot vorbi despre Inimă atât de albă altfel decât prin frazele-i lungi, meandrate, întinzându-se nesfârşit între trecut şi viitor, prin repetiţiile care ne fixează adevăruri pe care le-am cunoscut cândva, sau poate doar le-am întrezărit, fără să le putem înţelege pe de-a-ntregul, prin frumusețea prea plină a unor fraze care nu poate fi cuprinsă într-o primă citire, prin tresărirea inimii care recunoaşte întâmplări sau senzaţii trăite şi surghiunite într-un cotlon al memoriei, un amănunt uitat în distrugerea sistematică la care ne supune timpul, iată, acesta este stilul narativ al lui Javier Marías, pe care am ajuns să-l îndrăgesc şi să-l caut, pe care unii îl numesc pretențios, dar care mie îmi vorbeşte aşa cum puţini scriitori o pot face.

Romanul începe cu o moarte neaşteptată, o sinucidere care nu respectă ordinea firească a celor vii şi a celor morţi, iar motivele din spatele ei le aflăm abia spre final, când cunoaştem şi cuvintele care au provocat-o. Vorbele nu au mai multe urmări nefaste decât cele pe care le au de obicei, spune Marías, iar eu încerc să înţeleg pe deplin ce poate însemna acest lucru.
0

Trilogia gemenilor - Ágota Kristof

duminică, 9 februarie 2014


Trilogia gemenilor: Marele caiet. Dovada. A treia minciună

Dacă cineva mi-ar cere o recomandare literară, dar numai una, aş alege, fără urmă de şovăială, Trilogia gemenilor. De ce tocmai această carte? Pentru că este aproape necunoscută la noi și o consider o carte unică, scrisă într-o manieră aparte, singulară (mai ales în Marele caiet), care te antrenează într-o avalanşă de senzaţii şi sentimente puternice, din care este foarte greu să te desprinzi. Ei, aceasta este problema, că nu mai vrei să ieşi din această lume hipnotică, în ciuda unor întâmplări care te zguduie sau te scârbesc. Puterea covârşitoare a lecturii te ţine prizonier, iar cartea se derulează cu impactul unui film, astfel încât, de multe ori, m-am trezit cu mâna acoperindu-mi gura, de şoc sau surpriză, ca şi cum m-aş fi întrupat acolo, în lumea stranie a gemenilor, trăind alături de ei ororile războiului, dar şi dezumanizarea lor progresivă.
15

Balada de la Narayama - Shichirō Fukazawa

miercuri, 5 februarie 2014


Nuvela japonezului Fukazawa este ca o lovitură de pumn în stomac. Am citit-o cu înfiorare, cuprinsă de o covârşitoare repulsie, dar şi de o teribilă fascinaţie. Este o poveste cutremurătoare, imposibil de uitat, care m-a răscolit până în cotloanele ascunse ale sufletului; o poveste care, odată încheiată, mi-a dat impulsul să-mi îmbrăţişez părinţii - dar ce păcat că sunt atât de departe de mine!

Inspirată de o legendă de pe meleagurile natale ale autorului (regiunea muntoasă Yamanashi), Balada de la Narayama relatează povestea neobişnuită şi, totodată, macabră, a unei comunităţi din Satul de Dincolo, un cătun izolat de munte. Lipsa constantă a hranei şi teama perpetuă de înfometare este drama ancestrală care a pătruns în fibrele cele mai intime din sufletul localnicilor, transformându-le umanitatea în ceva primitiv, monstruos. 
0

Satantango - László Krasznahorkai

duminică, 2 februarie 2014

Citesc Satantango în casa părinţilor mei. Un bloc comunist, cu camere meschine şi pereţi subţiri, prin care zgomotul unui televizor pătrunde de la vecinul de deasupra. Ceva mai târziu, mama intră în cameră şi, după ce schimbăm câteva vorbe, adoarme pe pat. În curând, sunetele înăbuşite ale televizorului se amestecă cu uşoarele sforăituri ale mamei. Sunt expulzată din adâncurile misterioase ale romanului; las în urmă colonia, camerele fetide, sălciile bătute de vânt, revinind la realitatea mea comodă. Arunc o privire în jur, devenind conştientă de camera ordonată, căldura de sub pătură, prăjitura pe jumătate mâncată. Ţin cartea deschisă cu ajutorul tălpilor şi îmi astup urechile cu degetele. Treptat, cuvânt cu cuvânt, pot să aud din nou huruitul tunetului şi răpăitul interminabl al ploii. Mâini nevăzute mă trag, cu putere, înapoi în universul sumbru al cărţii. Mă reîntorc în colonie, reintrând într-un ameţitor tangou al decadenţei. 
0
Un produs Blogger.